social
-
Copiii de azi, adulţii de mâine (II)
Episodul 2: Tudor Tudor are în jur de 6 ani. Urcă în autobuz – cum altfel? – de mână cu mama lui. Se strecoară dibaci printre călători şi se aşază pe scaun. Ţine în mână o revistă cu supereroi, dar vrea şi jucăria ataşată revistei pe care a pus-o mama în poşetă pentru mai multă siguranţă. De aceea, îl atenţionează că dacă îi dă jucăria va trebui să aibă grijă să nu o piardă în autobuz. Tudor se răzgândeşte. Nu mai vrea jucăria. Deschide revista şi începe să silabisească. Două staţii o ţine într-o silabisire. Pare captivat de poveste. Se opreşte şi cere din nou jucăria. Mama i-o dă,…
-
Copiii de azi, adulţii de mâine (I)
Episodul 1: Andrei Andrei urcă în autobuz cu bunicii. Se aşază cu bunicul pe locurile duble, bunica stă în picioare cu sacoşele în mână. Bunicul pare mândru de Andrei, care are în jur de 4 – 5 ani. Mă uit la el şi îi admir făţuca frumuşică, ochii vioi, mina de copil cuminte. Pare un copil crescut cu iubire, care se bucură de multă atenţie acasă, un răsfăţat al familiei. La un moment dat i se adresează bunicii: „Dă-mi să ţin şi eu ceva.” Mă bucur în sinea mea că Andrei, deși atât de mic, este grijuliu cu bunica. Bunica vrea să îi întindă sacoşa transparentă prin care se văd…
-
Despre legea antifumat sau ce bine că românii nu sunt japonezi
Ascultam aseară nişte domni care dezbăteau cu patos, într-un studio tv, legea antifumat. Moderatorul era aproape convins că românii fumători nu vor lăsa lucrurile aşa, că este un drept al lor să fumeze. Unul dintre invitaţi era de părere că este absurd să bei cafea sau orice alt lichid cald sau rece fără să fumezi, adică în fumatul asociativ constă, de fapt, plăcerea. Alt invitat considera că dacă legea ar fi fost respectată, adică spaţiile să fi fost delimitate corespunzător, nu ar mai fi existat nicio problemă. După zece minute am schimbat postul. „Dezbaterea” mă plictisea. Desigur, în vreo două luni va exista o categorie favorizată şi o alta defavorizată.…
-
Viaţa cu dislexia
De curând am văzut un documentar al cărui titlu în original este Journey into dyslexia, dar a fost tradus în româneşte Viaţa cu dislexia. Mi-am spus: Hai, să mă uit, sigur nu am ce pierde. Şi nu am avut, dimpotrivă, am avut de câştigat. Filmul nu se vrea neapărat unul didactic, ci mai degrabă se vrea a se arăta latura umană prin mărturiile copiilor şi adulţilor care se confruntă cu această tulburare. Totodată este un semnal de alarmă pentru societate (indiferent de societate) care are tendinţa de a marginaliza şi discrimina pe oricine nu se înscrie în normele trasate de ea. Sunt aduşi în prim-plan protagoniştii dislexici care vorbesc despre…
-
Când victima este expusă la televizor
Din ce în ce mai des în ultima vreme sunt prezentate de către presă cazuri ale unor persoane care au suportat abuzuri sau continuă să le suporte, trăgându-se astfel un semnal de alarmă asupra unor probleme grave care privesc întreaga societate. Au apărut dezbateri absolut fireşti şi necesare despre ceea ce se poate face constructiv în acest sens. Unii dintre politicieni au avut de asemenea reacţii şi au declarat că trebuie să fie optimizate legile, mărite pedepsele pentru cei care comit abuzuri (în special pentru cazurile de agresiune fizică), găsite soluţii pentru protejarea vicitimelor etc. Desigur, reacţiile sunt bune, dar orice intenţie oricât de bună îşi pierde valoarea atunci când…
-
Bătrâneţea, bat-o vina! (II)
”Această bătrână din imagine…” În acest mod era prezentată o doamnă cu vârsta de 50-55 de ani într-o ştire despre asiguraţii medicali care nu au intrat în posesia cardului de sănătate. Din păcate, limbajul inadecvat folosit în jurnalele autohtone (şi nu numai) sufocă spaţiul public. Atunci când se vorbeşte despre persoane de vârste diferite acestea devin: fata, băiatul, bătrânul, bătrâna, omul de rând/omul obişnuit/omul de pe stradă. Este inacceptabilă folosirea unui astfel de limbaj care frizează vulgarul şi consider că este mai mult decât necesară o ajustare a acestuia. Cât de greu poate fi ca în loc de fata să se folosească adolescenta sau tânăra (în funcţie, evident de vârstă),…
-
Bătrâneţea, bat-o vina! (I)
Spre deosebire de acum câteva decenii când fiecare etapă de viaţă era considerată un dat firesc şi asumată ca atare, acum vârsta biologică nu mai este trăită cu aceeaşi asumare şi nu de puţine ori din acest motiv apar conflicte interioare. Copiii nu mai doresc să rămână prea mult la stadiul copilăriei şi desfăşoară activităţi care nu au legătură cu vârsta lor, adolescenţii au pretenţii de emancipare prematură şi vor să ardă cât mai repede etapele pentru a nu mai da socoteală părinţilor cu privire la alegerile pe care le fac, dar rămânând totuşi dependenţi de veniturile acestora chiar şi după ce termină o facultate. Criza se accentuează la maturitate…
-
Dacă veşnicia s-a născut la sat, naţia aceasta mai are şanse să renască…
Ce se mai poate scrie despre subiectul ”Vaslui”? Curg cuvintele tuturor (din ambele tabere pro sau contra) ca apa de la robinet în legătură cu ce s-a întâmplat sau nu acolo. Mă gândesc încă din ce parte, din ce unghi să abordez subiectul aici. Sigur, ar trebui să îmi păstrez luciditatea până la capăt şi să am o abordare psihologică, profesionistă. Până la urmă, aceasta ar fi atitudinea cea mai potrivită, însă există unele momente în viaţă când omul surclaseză psihologul, îi ia faţa. Iar în ceea ce priveşte subiectul în cauză, din orice parte l-aş apuca şi oricât m-aş învârti în jurul lui, simt că nu pot fi altfel…
-
Ce am visat timp de un minut în bătătura Bibliotecii Metropolitane
Recunosc, am un defect (oh, am mai multe, dar nu sunt relevante pentru acest articol), acela că mă uit cu insistenţă la detalii, cu precădere la cele de design ambiental. Hai, totuşi, să nu îl numesc defect, cât mai degrabă deformaţie profesională ca urmare a anilor în care am lucrat în amenajări interioare. Se pare că anii aceştia şi-au lăsat cu prisosinţă amprenta asupra modului cum mă raportez la ceea ce se află în jurul meu pentru că altfel nu aş avea motive să evadez brusc pe tărâmul imaginaţiei când trec prin locuri care ar putea arăta infinit mai bine cu un minim de efort. Să exemplific: îmi imaginez, când…
-
Până şi un psiholog poate avea frici
Ciudat sau nu, dar şi un psiholog poate avea frici mai mari sau mai mici. Frica mea, descoperită relativ recent, nu este frica de moarte, ci una care s-a insinuat de când mă uit mai frecvent la televizor şi accesez mai mult internetul. Este legată atât de interacţiunea din spaţiul public a semenilor mei, cât şi de cea din mediul virtual. Recunosc fără reţineri că îmi este frică de răutatea născută din minţile obtuze şi sufletele sterpe, de comentariile pline de venin pe care oameni care nu se cunosc între ei le lasă în urmă, de cuvintele extrem de jignitoare când nu sunt de acord cu ceva. Dacă în spaţiul…
