Gânduri de luni

Fiecare zi trăită în această țară este o provocare. Da, știu, e un truism. Dar nu m-am putut abține. De fapt, fiecare zi trăită în această țară reprezintă un veritabil spectacol… kitsch. Un dat în stambă și o ridicare a poalelor.

Trec într-o singură zi prin toate stările repetate paroxistic ca într-o buclă: râs, deznădejde, optimism, pesimism, nervozitate, revoltă, încredere, derută, confuzie, iluzie.
Iluzia că următoarea zi va fi altfel. Și nu este aproape niciodată altfel. Mă lovesc de realitatea pe care mi-o livrează trăitul sau, mai bine spus, supraviețuitul în această țară: mitocănia, indiferența, urâciunea, ignoranța, mizeria.

Mă uit în jur și totul stă parcă să cadă, să se prăbușească dintr-o clipă în alta iremediabil: de la clădiri coșcovite de vreme până la moralul oamenilor. Când bântui prin acest București părăginit și urâțit, rar văd pe vreo față un zâmbet sau o privire plină de bunăvoință. Nu că aș avea nevoie. Constat doar.

Acum câteva zile am văzut imagini dintr-un supermarket cu oameni care se îmbulzeau să apuce o băncuță de grădină. Nici măcar nu mi-a venit să râd. Mi-am zis doar: cred că percep eu greșit realitatea. Se pare că există un salt calitativ și nu doar că era asaltului asupra tigăilor a apus, ci se pare că am trecut deja într-o eră în care toată lumea locuiește la casă cu grădină.

Politicienii au tot dreptul să fie mândri de realizările lor. Și-au îndeplinit scopul și ne-au adus în punctul în care au vrut fără prea mare efort (dimpotrivă, cu deplina noastră participare): în punctul din care perspectivele nu se mai întrevăd decât cu o imaginație exagerat de bogată.