Jeanșii magici

De-a lungul timpului, am purtat toate modelele de jeanși: drepți, bufanți, evazați, conici, skinny, cu talie înaltă, cu talie joasă, scurți, până la genunchi, cu vedere la glezne sau lungi de măturam asfaltul cu manșetele care de cele mai multe ori aveau niște franjuri kilometrici. Nu mai pun la socoteală modelele de salopetă și fuste sau de cămăși din denim. Oricare ar fi fost modelul, îl purtam până la uzură totală. Prietenii îmi spuneau, mai în glumă, mai în serios: Ar cam trebui să arunci blugii ăștia, că arată ca vai de ei. Nu mă înduram să îi arunc, oricât de ferfeniță erau și îi purtam prin casă sau la muncă.

Îmi amintesc că, la un moment dat, mama mea avea o fustă din denim tocită pe care nu o mai purta. Am rugat-o să mi-o dea mie. Nu a vrut nici în ruptul capului, și nu pentru că îi plăcea ei prea mult, ci pentru că i se părea jenant să îmbrac o fustă veche. Nu înțelegea de ce port jeanși rupți (în acea perioadă nu erau la modă), chiar dacă erau levi’s sau nu știu ce alt brand celebru, în combinație cu sacouri elegante, culmea kitch-ului, în acceptiunea mamei mele. Și acum păstrez în dulap jeanși care au devenit de nepurtat, dar nu îi arunc, pentru că îmi amintesc de locurile pe unde am călătorit, de întâmplările pe care le-am trăit. Pe scurt, sunt îmbibați cu memoria mea afectivă.

Despre o astfel de pereche de jeanși aș vrea să povestesc în continuare, care acum stă înghesuită pe un raft și, ori de câte ori îmi arunc privirea într-o doară spre ea, preț de câteva secunde, simt un fior intens. Este o pereche de jeanși Lee Cooper. Cred că a fost perechea pe care am iubit-o cel mai mult. Erau niște jeanși, de fapt nu niște, ci acei jeanși, care mergeau purtați cu șlapi, cu sandale, cu teniși, cu pantofi cu toc, cu bocanci. Erau universal valabili pentru orice top, cămașă, bluză, pulover, fie primăvara, vara sau toamna târziu.

I-am purtat în călătoriile mele, găuriți și plini de pete de vopsea, uneori cu un tricou cu mâneci lungi pe care le suflecam în funcție de temperatura de afară, iar în picioare îmi luam niște șlapi pe care îi târșâiam cu neglijență pe asfalt, alteori cu un maiou peste care aruncam un poncho, caz în care schimbam șlapii cu bocancii. Au suportat arșița, umiditatea excesivă, ba chiar și un taifun cumplit; spălările din două în două zile care le slăbeau cusăturile, le subțiau țesătura și le extindeau porțiunile găurite. M-am așezat cu ei pe borduri, scaune soioase, dar și în fotolii din restaurantele hotelurilor cu multe stele. M-am afișat în locuri unde nimeni, nici măcar un homeless, nu purta jeanși uzați, ceea ce pe mine m-a mirat foarte mult.

Însă cred că cel mai important lucru pentru mine era faptul că jeanșii mei îmi schimbau starea de spirit. Da, au fost niște jeanși magici, pentru că în fiecare zi era suficient să îi îmbrac și deja mă simțeam mai liberă, mai încrezătoare, mai plină de viață, mai puțin singură. Acesta este motivul pentru care nu pot să renunț la ei: îmi reamintesc că și atunci când eram singură, nu eram singură cu adevărat. Ei au fost tot timpul aliații mei de nădejde.

Articol scris pentru SuperBlog 2016.