Sunt unul dintre miile de copii ai României care au crescut cu cheia de gât, printre betoane, dar care își petreceau vacanța mare la țară, la bunici. Cât despre acele vacanțe în care evadam de la oraș cu mare nerăbdare și care treceau atât de repede (vorba cântecului: Ce mică-i vacanța mare!), îmi amintesc și acum cu nostalgie. Fiecare zi era nouă, deloc asemănătoare cu cea anterioară, trăiam într-o continuă aventură în care orice era posibil. Oh, Doamne, și ce libertate aveam… Libertatea de a alerga unde vedeam cu ochii în spațiile largi, de a ne urca în copaci și de a mânca din fructele lor dulci și zemoase, de…